Bine aţi venit în Statele Ţigăneşti de România!

Sparg încă o sămânţă, bag un Sorinel Puştiu, trag o flegmă pe jos şi deschid, la mişto, Mediafaxu', să văd ce mai zice gagiii ăia. Şi văd - fiindcă apartenenţa la trust contează, aşa cum nici sângele apă nu se face - că episodul-pilot al serialului "State de România" carevasăzică că a avut rating record de nu'ş cât la sută şi cotă de piaţă şi minutul de aur şi aşa mai departe, stimaţi telespectatori. Adică, a cam rupt în gură gura târgului şi a făcut mucii hăţuri la concurenţă, efectiv, cum ar zice ea, concurenţa.

Mărturisesc că nu am urmărit nici pilotul, nici copilotul şi nici stewardesele lu' State ăsta, iar jena pe care se cuvine să o simt, ca minoritate culturală ce sunt, este covârşitoare şi irepresibilă. În fond, ce fel de român sunt, dacă habar n-am de aventurile - fascinante, sunt convins - ale eroului de sparge piaţa TV din România? Iaca, unul normal, zic eu, pe care îl doare în trompetă de ratinguri, şi seriale, şi celelalte căcaturi servite de tembeliziuni.

Numai că, de data asta, nu mă doare. Iar asta nu pentru că nu aş avea trompetă, ci pentru că, de fiecare dată când românul din mine se uită în oglindă, e tot mai bronzat, mai oacheş, mai tuciuriu, mai ţigan!

***

De la o vreme, nu am cum să nu mă dau cu capul de pereţii evidenţei că, în mare parte, formele noastre de manifestare, ca români, de expresie publică, de comportament social, sunt ţigăneşti. Ce facem la o distracţie, iar asta chiar şi cei care au citit mai mult de Mersul Trenurilor şi cel puţin când când o luăm pe ulei? Mergem la teatru, parc, cinema? Nu! Băgăm manele, gagiule! Ce facem pe la meciuri, filme sau, aşa, de sanchi, la plictiseală? Spargem o sămânţă, neamule! Pe cine admirăm noi în ţara asta cel mai tare şi mai tare? Pe ăia care-au făcut o şcoală, le dă sângele pe nas de muncă şi ştie să vorbeşte în româneşte mai mult de o frază? Hai, fiţi sinceri! Pe ăia care nu fac Nica, fură, umblă cu şmenuri şi combinaţii, şmechere! La ce dracu se uită românii ca disperaţii? La Mezzo, National Geographic şi Discovery? Nu! La jegurile de la ZeroTV şi, când vor să se cultive, la "Inimă de ţigancă", "Regina", "State de România" şi alte căcaturi întunecate de felul ăsta, mânca-v-aş!

***

Nu ştiu dacă cenecedeul urmăreşte blogurile şi nici nu-mi pasă. Oricum, instinctul meu de politcal correctness îmi cere să zic că "Vai, da' eu nu am nimic cu ţiganii, în general". Şi aşa e. Nu înghit prea uşor generalizările şi, în general, mi se cam rupe dacă un om e alb, negru, maro, galben sau roz bonbon. Nu vreau să vorbesc nici de "ţiganii care fură", "dau în cap", "nu plătesc impozite" sau "stau cu mâna întinsă".

Drept e, însă, că nici nu am mare simpatie faţă de cei care mă fac la buzunare, se iau de nevastă-mea pe stradă şi îşi fac dinţii din impozitele plătite de mine...

***

Îmi amintesc, însă, că o teorie care ţine de filosofia istoriei sau de istoria filosofiei sau de filosofia culturii sau de cultura filosofiei sau de filosofia viermelui de mătase zice cum că puterea unui popor nu stă atât în numărul locuitorilor săi, în mărimea armatelor, în forţa economiei ori în geniul administrativ, ci taman în cultura sa, în sensul larg al cuvântului. Adică, în credinţe, în valori, în formele de expresie, în veltanşaungurile sale. E şi un exemplu intens utilizat în sprijinul acestei teorii, cu grecii antici care au cam luat-o la buci de la romani, dar i-au cucerit, "pe dinăuntru".

Şi, atunci, dacă noi, românii, trăim, simţim şi ne manifestăm ţigăneşte, cine e mai tare: românul sau ţiganul? Care cultură e mai puternică? Cine pe cine colonizează? Sau, ca să folosim termenul political correct, cine pe cine integrează?

***

Citeam acum câteva luni o ştire cu un studiu făcut de Fish Fundation, sau cam aşa ceva, care concluziona, negru pe alb, că, dacă trendurile demografice actuale se menţin, în 2050 populaţia majoritară a României nu va mai fi română, ci ţigănească, adică romă. Când unul, de frica zilei de mâine face eforturi să nu procreeze, iar celălalt bagă vreo 10 puradei "pe bandă rulantă", cum ar zice tembeliziunile, e greu să nu fii de acord.

Mi-e teamă, însă, că, din punct de vedere cultural, raportul dintre majoritar şi minoritar, dintre centru şi periferie, dintre "noi" şi "ceilalţi" s-a inversat de ceva vreme. Iar asta înseamnă că eu, care scriu mizeriile astea, şi tu, care le citeşti, suntem minoritari, suntem marginali, suntem "nelalocul" nostru.

***

Încă ceva. Ştiţi câte rezultate dă căutarea "state de romania" pe google.ro la imagini? 9.510.00! Ştiţi câte are "mihai eminescu"? 68.600! Ştiţi cât are "patapievici"? 12.400!

***

Has mo car, Rromânica! Adică, România, te iubesc!

P.S.: Ştiu că vi se pare că aţi mai văzut poza asta pe undeva, dar vă înşelaţi: este o poză cu mine, peste 5 ani!

Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem românii să... voteze!

Salut cu entuziasm propunerea aşa-numitei Comisii Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice privind legalizarea sexului comercial şi a consumului de droguri uşoare! Iată, după eşecul penibil al impozitului forfetar şi al ”Primei Case”, prima iniţiativă bărbătească a actualei puteri, putere care, în sfârşit, demonstrează nu numai că are simţul umorului, ci şi câteva ciorchine de oo! Ba, dacă stai să te gândeşti, avem de-a face cu o adaptare cât se poate de inspirată a unui străvechi mecanism al puterii: în lipsă de ”pâine şi circ”, de ce nu ne-am mulţumi cu ”iarbă şi sex”?! În fond, după un joint şi una scurtă, ce mai contează că nu ţi-ai plătit întreţinerea, că trebuie să te saturi cu cartofi şi săptămâna asta sau că - ptiu, drace! – nu ţi-ai mai primit salariul de două săptămâni…

***

Acuma, pe bune, dacă în legătură cu drogurile uşoare am unele rezerve, în ceea ce priveşte prostituţia cred că reprezintă soluţia ideală pentru întărirea şi ridicarea României şi pentru creşterea nivelului de trai al poporului şi nu numai.
Argumentele sunt atât de obstinat repetate pe toate posturile de tembeliziune, încât nu insist:
- Impactul unor taxe şi impozite suplimentare – i-am putea spune ”taxa de coţăială” - este evident.
- În plus, gradul de ocupare a mâinii sau, mă rog, fundului de muncă va creşte considerabil. Şi, slavă Domnului, avem cu ce ne lăuda!
- Starea de sănătate a populaţiei nu are decât de câştigat, prestatoarele şi prestatorii de servicii umede urmând să deţină carnete de sănătate, cam ca la câini. Hmmm, iaca încă o explicaţie a anglo-saxofonului ”bitch”…
- Nici însănătoşirea morală a societăţii nu-i de neglijat: la câtă curvăsăreală suntem nevoiţi să îndurăm, de ce nu am introduce prostituţia într-un cadru onest, structurat, civilizat?
- Până la iminenta depăşire a crizei, nici efectul de distragere a atenţiei nu trebuie subapreciat. O populaţie satisfăcută, relaxată şi uşurată e mai puţin probabil să ajungă atât de exasperată de foame şi sărăcie încât să iasă în stradă. Domnilor politicieni, de data asta, sfatul e moca…
- Instituţionalizarea, diversificarea şi profesionalizarea prostituţiei va avea un impact deosebit şi asupra turismului. De ce să încercăm să aburim turistul neamţ cu ”The land of choice” şi cu peşti care cresc în copaci, când am putea să-i oferim, cinstit, ”The land of coit” şi peşti care lucrează la stat?! Doamna Elena, se aude?

***

Revenind la chestiuni serioase, aşa cum acest subiect o cere, sunt de părere că, în condiţii de criză economică şi ţinând cont de orientarea politică a coaliţiei de guvernare, prostituţia va trebui să aibă în România un puternic caracter social-democrato-popular. Cu alte cuvinte, Cabinetul Boc nu are voie să neglijeze latura socială a acestei nobile industrii. În virtutea prevederii constituţionale a libertăţii de şanse, Guvernul României va trebui să facă din sex un drept fundamental şi inalienabil, din care să se înfrupte, după nevoi şi după posibilităţi, întregul popor. În fond, la ce bun să oferi un aşa-zis drept, dacă doar puţini se pot bucura de el?!
Ca atare, propun ca statul român să intervină cu măsuri protecţioniste din cele mai energice, eventual prin suplimentarea bugetului Ministerului Muncii sau, de ce nu, prin crearea unui Minister al Plăcerilor, astfel încât fiecare categorie socială, chiar şi cele mai puţin norocoase, să poată beneficia, periodic, de o coţăială decentă. Este vorba, desigur, de acordarea de subvenţii guvernamentale progresive, cam ca la ajutoarele pentru încălzire, astfel încât şi elevii sub 18 ani, şi persoanele cu dizabilităţi, şi şomerii, şi ţiganii, şi pensionarii, şi veteranii de război să se poată bucura de avantajele sistemului.
Mecanismul intervenţiei guvernamentale e simplu. De exemplu, eşti pensionar şi ai sub 500 lei pe lună, primeşti de la Direcţia de Asistenţă Comunitară un cupon de reducere de 50%, cu care te prezinţi la stabiliment şi uiţi de lipsa compensatelor. Eşti absolvent de facultate şi abia ai ieşit din perioada de şomaj, te duci la Primărie, ieri o cartelă cu reducere 100% şi ţi-ai luat gândul. Şi tot aşa.
Îmi dau seama că efortul bugetar n-ar fi chiar mic. Dacă luăm ca reper programul de făină şi zahăr de la UE, ar fi vreo 120 de mii de beneficiari numai în judeţul Iaşi. Pe de altă parte, beneficiile ar fi incomensurabile şi, în fond, cui îi mai trebuie zahăr şi făină când, de aceeaşi bani, rămâi nu numai cu o nevoie satisfăcută, ci şi cu o amintire de neuitat?!
Gândiţi-vă!

Apropo, s-ar putea să scriu din nou pe blog!

Din motive obscure, pe care nu am de gând să mi le explic şi, cu mai atât puţin, dumneavoastră, stimaţi telespectatori, am simţit nevoia să scriu din nou pe blog. O nevoie teriblă, brutală, irepresibilă, cam ca atunci când mănânci borş cu fasole şi bei bere, must şi Campari la tavernă... Asta e. Deci, aşadar şi prin urmare, rămâneţi aproape şi gândiţi liber, stimaţi telespectatori, realitatea vă priveşte...

Întrebare-concurs: vecinii, ce facem cu ei?

O ştiu de vreo lună. Asta deşi stau de aproape 6 ani în blocul cu pricina. Masivă, ceva gen Moartea din Carpaţi în mizerie, păr scurt, jegos, de un indeterminat mătreaţă-grizonat-păduchi, ochi căprui-verzi-cenuşii bulbucaţi, incredibil de bulbucaţi - ai zice că taman ce-a înghiţit un femur de vită sau ce i-a intrat, accidental, vreo ţeavă de apă rece în - şi inevitabilul, fatalul, emblematicul halat, un halat care ar putea să fie caracterizat de oricare de epitetele de mai sus.

Habar n-am cum o cheamă - eu stau la scara A, pe când ea, când îşi face simţită prezenţa, o face la scara B -, dar, dacă ar fi după mine, Satana ar fi un nume cumsecade pentu ea. Nu ştiu nimic despre ea, în afară de chestiile care contează cu adevărat în viaţă: îmi este vecină, probabil alcoolică, clar scandalagioaică şi, mai presus de cuvinte, de vederi, de suspin, e o javră insuportabilă.

Acu' vreo lună, taman când ieşeam din bloc cu Băse - îl ştiţi, câinele meu -, aud un urlet inuman în spate: "Uăăăăiii, uăăăiii, la stââânăăă! La stââânăăă, uăăăiii! Locu' cânelui e la stââânăăă, uăăăiii"... După încă vreo două bâiguieli de care nu m-am prins, am prins curaj şi am reacţionat bărbăteşte: "Şi locul tău e la morgă, baba dracu'!"... După care n-am mai auzit de ea...

N-am mai auzit până în fatidica seară de astăzi, când diavolul, pardon, baba, şi-a băgat iarăşi coada.

Aşadar, ies, liniştit şi paşnic, cu Băse, prin scara B. Pericol potenţial: câteva dixtinse doamne dotate cu copii mici - astea-s cele mai mari apărătoare ale Dreptăţii şi Adevărului - stau cu bucile pe cimentul scării. Cheeky Girls să fii în perioada anorexică şi n-ai cum să treci! În fine, strâng lesa la maxim şi trec. Nu se întâmplă nimic, spre uşurarea mea: nicio mamă nu mă apostrofează că "Ţine, băi, câinele, nu vezi că am copil?". Ca şi cum i i-aş fi făcut eu...

Trecem şi peste asta. Numai că, neavând amuleta norocoasă cu mine, Satana apare: "Uăăăiii, cruşia mă-tiii, cruşia mă-tiii de câiniii, cruşia mă-tiii de câiniii, cruşia mă-tiii de câiniii...".

Nu ştiu sigur cât a continuat aşa: 5, 10, 15 minute... Am dat colţul şi, după o vreme, n-am mai auzit-o. Am mers prin cartier juma' de oră, cu Băse după mine, cu sufletul purice şi cu un singur gând: "Dă, Doamne, să se fi dus baba în casă, că nu ştiu...".

***

Nu-i singurul vecin de teapa asta. Aseară era cât pe-aici să mă bat cu un cocalar care îşi bătea crunt, la rândul lui, şoricarul (urla, săracul, de se-auzea în tot blocul) şi care, teribil de iritat că am îndrăznit să ies pe hol, să văd dacă l-a omorât sau are nevoie de ajutor pentru asta, mi-a trântit-o: "Vezi-ţi, uăi, de treaba ta! Ce, vrei să ne batem?". Nu, chiar nu vroiam, deşi acum îmi pare rău că l-am refuzat...

În fine, la treaba cu bătaia, mai vedem, dar sunt sigur că aveţi şi voi vreun Justiţiar, vreun Obsedat, vreun Manelist, vreun Jmeker pe scară, aşa că mă-nţelegeţi...

***

Greu de descris această frustrare viscerală, plină de sânge, târnăcoape şi neputinţă, pe care o simţi atunci când eşti umilit şi pus la zid degeaba. Greu de descris, dar nu şi de înţeles, nu-i aşa, stimaţi telespectatori? Funcţionarul de la ghişeu care îţi trânteşte geamul în nas cu 10 minute înainte de program, şoferul RATP - sau, mai bine, Unistil - care îţi închide uşa în nas sau, mai bine, care îţi aruncă un rânjet suveran când nici măcar nu opreşte în staţia în care te plictiseşti de juma' de oră. Călcat în picioare de cineva care are o autoritate discutabilă, dar pe care tu nu o poţi discuta. Nu poţi pentru că tu eşti educat, pentru că eşti civilizat, pentru că eşti un papagal...

***

Şi, atunci, pentru toţi acei dintre dumneavoastră - puţini la număr, desigur - care aveţi vecini, lansez o întrebare-concurs: Ce credeţi că ar trebui făcut cu satanele de pe palier?

Ştiţi unde să vă daţi cu părerea, în caz că simţiţi nevoia şi că aveţi aşa ceva.

Am spus "concurs"? Ei bine, cel mai interesant vecin va primi şi un premiu: o întâlnire cu vecina mea, Satana!

P.S.: Din motive de lipsă de reacţie, nu am nicio fotografie cu vecina de care vă povesteam. Anexez, totuşi, o poză de-a ei din tinereţe, ca să vă faceţi o idee...