Hai că am fumat un pachet de ţigări – e abia 10.00 dimineaţa – şi mă simt cât de cât în stare să mă adun şi să vă povestesc ceva. Nu-i mare lucru, e despre relaţia contribuabilului cu funcţionarul, din ciclul ”Cum am luat ...uie de la statul român”.
***
Aşadar, aflu în urmă cu câteva săptămâni de la un coleg-redactor pe Economic (trebuie să îl cunoaşteţi, e blogger) că STATUL îmi datorează 104 lei. E vorba de nu’ş ce rahat de diferenţă de impozite pe 2008. Staţi că vă spun exact: DIFERENŢE DE IMPOZIT ANUAL DE REGULARIZAT STABILITE ÎN MINUS! Din punct de vedere logico-lingvistic, recunosc deschis că mă depăşeşte formularea, dar, în fine, ideea e că trebuie să iau, nu să dau, nişte bani de la STAT.
În mod normal nu cred că mi-aş fi bătut capul. Nu că nu aş avea nevoie de bani, dar suma nu-i cine ştie ce şi, mai ales, interacţiunile mele anterioare cu aparatul birocratic nu au fost dintre cele mai satisfăcătoare. Ce puţin pentru mine...
Numai că şi anul trecut am renunţat la vreo 83 lei, diferenţă de impozite pe 2007, şi n-am simţit niciun dram de recunoştinţă din partea STATULUI! Doi la mână, cred că mi-a luat cel puţin o săptămână, prin mai, ca să-mi adun toate adeverinţele de venit pe 2008 – ce vreţi, am muncit! – să le pun cap la cap, să le depun la Finanţe, totul pentru a fi un cetăţean onest cu care STATULUI să nu-i fie ruşine. În fine, am mai pierdut câteva zile din noiembrie întrucât, carevasăzică la sfârşitul lui 2009, STATUL şi-a amintit de nu ştiu ce declaraţie n-am depus pentru 2006!
***
Ei bine, după toate astea, mă decid că gata, ajunge cu joaca, anul ăsta trebuie să îmi iau banii înapoi! Măcar atât! Numai că dobitocul de mine refuză propunerile de a apela la nişte ”scurtături” de genul: ”Lasă că vorbesc eu, nu te mai du tu la Finanţe, să mai pierzi timpul...”. Aşa că, la ora 9 şi 5 minute, mă prezint, cu emoţie, umilinţă şi speranţă, la Finanţele municipale, peste drum de sediul mare de pe A.Panu, lângă borta cu vestigii. Pardon, instituţia se cheamă AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI IAŞI.
Fac o cruce cu limba şi intru. Lume, aşa şi-aşa. Vreo 15-20 de ghişee, vreo 3-4 deschise. Habar n-am la care să mă duc pentru problema mea, dar văd un panou cu descrierea utilităţii – să zicem – a ghişeelor. 1,2,3..., 16 – Informaţii şi relaţii cu publicul. Unde dracu’ o fi 16, că nu-l văd nicăieri… Ar fi fost şi greu: tejgheaua e plină de nişte topuri de hârtie, cam până la înălţimea mea, iar numărul e îndărătul lor. Mă ridic pe vârfuri, dar în spatele maldărului nu-i nimeni. Mă uit după un ghişeu liber, dar unde e funcţionarul, acolo-i şi coada. Mă aşez şi eu la 14, poate mă lămureşte doamna respectivă.
**
Aştept, aştept şi văd că alături, la 15, deşi nu pare să fie deschis, e o altă doamnă, care pare să o cam frece, scuzaţi expresia. Adică, probabil că munceşte în felul ei: ia un dosar de pe masă, se uită la el, îl pune pe un dulap, îl ia de pe dulap, se mai uită o dată la el, îl pune înapoi pe masă, ia un alt dosar... Trag aer în piept, îmi dreg vocea şi îndrăznesc: ”Bună dimineaţa! Mă scuzaţi, vă rog...”. Îmi aruncă o privire, iar faţa i se schimonoseşte într-un rictus amuzat-scârbit, de parcă aş fi călcat-o pe vreun deget atins de panariţiu, aş fi avut bube şi aş fi mirosit a căcat. Să mor dacă-nţeleg: acnee nu mai am de mult, părul mi-e strâns, aşa că n-arăt chiar a satanist şi abia-s două ore de când am făcut baie şi m-am şpreiat îndelung cu Gillette...
În fine, până să mă dumiresc eu, îmi întoarce curul. Mă holbez ca prostul şi, când ajunge iar în semiprofil, îndrăznesc din nou: ”Bună dimineaţa! Mă scuzaţi, vă rog, ajutaţi-mă, dacă puteţi, cu o informaţie... Trebuie să primesc o diferenţă de impozit pe venit pe 2008 şi am înţeles că trebuie să fac o cerere. Dacă îmi puteţi spune, vă rog...”. Se strâmbă din nou, la fel de dezgustată, pufneşte şi iar îmi întoarce curul. Casc gura ca boul şi, undeva, adânc, încep să simt că mi se pune pata. ”Doamnă, nu vă supăraţi, vă rog, vorbeam cu dumneavoastră. Măcar m-aţi auzit?”
Pesemne c-am sărit calul. Pufneşte iar, se întoarce spre mine şi, cu capul uşor într-o parte, se holbează de parcă aş fi înjurat-o: ”Ce vreeei, dom’le?”
‘Tu-ţi..., gândesc şi tare rău îmi pare că n-am şi zis-o.
***
Am mai pierdut vreo juma’ de oră, am făcut cerere, am vizitat şi ghişeul 14, şi ghişeul 3, şi încă unul, şi iar ghişeul 3. Nu reuşesc să rezolv mai nimic, dar, pe toţi pereţii, un afiş mă luminează despre ”CODUL DE CONDUITĂ AL FUNCŢIONARULUI PUBLIC DIN AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ”: ”respect”, ”contribuabilul”, ”la dispoziţia”, ”în slujba”...
A.N.A.F. - AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A FRECŢIEI!
***
Una peste alta, m-am dus bou şi m-am întors vacă. Şi ...utut, şi cu banii luaţi. Păstraţi, în condiţii de maximă siguranţă, de STAT, vroiam să zic.
Presupun că aţi trăit chestii din astea, aşa că ştiţi senzaţia.
Să vă mai zic ceva, ca să înţelegeţi. Pe la ora 9 şi 50 de minute, îmi bag picioarele şi plec. Merg spre Hală. La trecerea de pietoni de lângă Casa de Pensii prind roşu. Mai am vreo 30 de secunde, trag dintr-o ţigară şi mă uit aşa, pierdut, la stradă. La vreun metru de trecerea de pietoni, ceva îmi atrage atenţia. Un ghemotoc cenuşiu, la vreo 3-4 centimetri, cu un fel de coadă, se mişcă. Ce dracu’! O fi vreun şoarece, o fi vreo frunză, mă gândesc… Dacă-i şoarece, sigur îl calcă vreo maşină, să vezi… Nu se mai întâmplă nimic. Aaa, era o frunză, concluzionez… Trece un autobuz, chiar pe deasupra ghemotocului. Sânge, maţe… Carevasăzică, era un şoarece…
Ei, cam aşa m-am simţit şi eu!
***
Mă gândeam că o să mă mai răcoresc dacă scriu. Nu m-am. Tre’ să caut altceva. Ştie cineva care-i treaba cu bombele artizanale?
