Vreau să huduiesc și eu un ”Hamlet”!

Nu aveți cum să nu știți, voi, ”intelectualii”, ”iubitorii de artă și frumos”, culturalizații - adică toți cei care mai pun mâna pe câte o carte și se mai rătăcesc din când în când pe la vreun teatru, operă, film -, că, la finele manifestării și indiferent de ce reacție v-a provocat, nu se cade să nu aplauzi, măcar așa, un pic, de formă. Să se simtă bine și artiștii, doar au muncit, săracii, întru sațietatea apetenței noastre estetice. Unii bat din palme mai discret, mai gingaș, ca și cum ai bate pe spate un copil care s-a înecat cu Coca-Cola (de regulă, doamnele de condiție bună și intelectualii subțiri), alții mai entuziast, mai viril, provocându-și usturimi feroce în palme (”needucații” și extaziații).
Logica aplaudatului postulează un raport direct proporțional între forța și, mai ales, durata exercițiului de plesnire a membrelor superioare și intensitatea excitației estetice resimțite. Cu cât ți-a plăcut mai mult violonistul, actorul, balerina ori filmul, cu atât mai abitir trebuie să te doară palmele. Cu cât senzaţia de arsură e mai persistentă, cu atât valoarea estetică a manifestării este mai dovedită.

N-ar fi nimic nepotrivit în această tradiție îndelungată a aplaudatului - în fond, trebuie să-i comunici cumva artistului că n-ai dormit câtă vreme și-a făcut el numărul -, dacă ar fi însoțită și de reversul său: huiduiala, ocara, hâtcâiala. Am văzut de destule ori spectacole execrabile - filme înfiorătoare cu micțiuni interminabile și cvasi-violuri jalnice gen ”Magdalena”, ”Carmene” cu voci de zăvorancă și instrumentiști care, la vreo nuntă de la țară, ar lua bătaie -, și care își primeau și ele doza lor de răpăială. Cum este posibil să nu găsești în sală niciun alt spectator care să nu catalogheze producția altfel decât ”pierdere de vreme”, ”bătaie de joc” sau, mai academic, ”țeapă”, și, cu toate acestea, să nu îndrăznească nimeni să pufnească disprețuitor, să fluiere sau, mai ales, să huiduiască?

Erau vremuri barbare și sincere în care, dacă, din lipsă de chef, muncă sau talent, îți băteai joc de public, nu scăpai fără măcar vreun cartof sau vreun ou în cap, asta dacă nu cumva erai fugărit, în șuturi, până la marginea târgului. Mi-e dor de un astfel de comportament sanitar, iar asta nu neapărat în virtutea unor tentații anarhice. Cred că dacă te simți batjocorit de oroarea de pe scenă, ai dreptul să exprimi asta. Iar nesimțirea - sfatul lui Radu Paraschivescu! - nu poate fi combătută cu vorba bună, ci cu flit și chiar amenințare fizică. (Bineînțeles, asta dacă ai măcar vreun dram de habar despre ce-i vorba în genul de spectacol cu pricina. Dacă nu, mai bine te abții de la orice reacție și îți petreci seara cu ”Vacanța mare”).

Spectatorul/publicul trebuie să aibă nu doar rostul de a-l salva pe artist de șomaj, el trebuie să fie prima măsură - poate nu sută la sută avizată, bine întemeiată și justă, dar măcar sinceră și imediată - a calității producției artistice. De ce să fugi de responsabilitatea opiniei proprii și să lași aprecierea exclusiv în sarcina criticului care, poate, abia așteaptă tradiționala crăpelniță de după spectacol ori care trebuie să-și scoată al enșpelea volum la editura fratelui artistului? De ce să-l lași pe bietul impostor să se amăgească că poate a avut o seară mai puțin inspirată și să nu-i sugerezi, igienic și verde-n față, eventual printr-un bilet de intrare mototolit aruncat în cap, că mai sunt și alte meserii pe lume?

Așadar: m-ai făcut să râd, să plâng, să gândesc, m-ai dat pe spate, mi-ai provocat o tresărire - te aplaud, dom’le, mă ridic în picioare, îți aduc flori și te pup în fund. M-ai făcut să mă gândesc la serviciu, la gagica din față sau la ce bine-ar fi mers o șaorma - huuuooo, rușiiineee!

Abia aștept să mai merg pe la vreun spectacol și, ținând cont de ”calitatea” multor producții de pe la noi, sunt sigur că pulsiunie mele belicoase nu vor rămâne fără obiect. Deși, la adică, tare mi-e teamă că voi aplauda și eu, la fel ca toți ceilalți, și-mi voi vărsa năduful după aia, la o bere...

(Un articol publicat în iasuluniversitar.ro)