Întotdeauna am fost de părere că blogging-ul (blogăreala sau blogăgeala, dacă vreţi) este, în fond, un fel de masturbare virtuală, de onanism electronic, de lăbăreală online. Evident, pe fondul unui exhibiţionism irepresibil şi al unei încrederi în sine de necontrazis...
Şi, ca să-i citez pe politicienii care îşi găsesc mai greu cuvintele, am să vă spun şi de ce cred asta. Blogging-ul presupune o activitate solitară, iar satisfacţia "creaţiei" este, la rândul său, strict personală şi egoistă. În cel mai bun caz, îţi dai cu părerea acolo, pe blog, despre politică, despre oraş, despre filosofie, despre sistemul de educaţie, despre măgarii de la bănci, despre alţi bloggeri şi o faci cu atâta siguranţă de parcă ai avea un cec în alb din partea Adevărului. În cazurile mai puţin norocoase, te mulţumeşti să postezi diverse chestii care, nu-i aşa, ar trebui să intereseze în cel mai înalt grad întreaga planetă: clipuri de pe Youtube, poze personale sau de-aiurea, link-uri...
În ambele situaţii, indiferent dacă susciţi sau nu reacţii ori dacă moderezi sau nu eventualele comentarii, satisfacţia autorului şi, evident, motivaţia sa, ţin în mare măsură de actul în sine al postării. Bloggerul postează ceva pentru că i se pare important, amuzant, original şi semnificativ pentru ceea ce gândeşte şi este el însuşi. Pentru că, până la urmă, îi place lui. Cam ca onanistul exhibiţionist...
Dacă eşti urmărit şi de alţii, cu atât mai bine. Iar dacă cei care te citesc şi îşi dau cu părerea sunt, la rândul lor, bloggeri, este cu atât mai satisfăcător. Cei mai mulţi puberi se descoperă pe sine, în sensul fiziologic, împreună cu alţi puberi care, la rândul lor, se descoperă. Adică, se masturbează împreună. Asta îi ajută să treacă peste şocuri, să scape de inhibiţii şi să se legitimeze. Cam ca în blogosferă...
Din acest punct de vedere, grupurile de bloggeri (fiindcă, de regulă, e vorba de oameni care se citesc între ei) nu sunt altceva decât nişte comunităţi online de onanişti narcisici şi exhibiţionişti.
***
Dacă aveţi impresia că am ceva cu bloggerii, blogging-ul şi blogosfera, vă înşelaţi. În fond, scriu prostiile astea pe un blog, nu?!
Am, însă, un dinte mare şi plin de venin împotriva a două categorii de bloguri/bloggeri.
Prima este constituită din
analfabeţi. Pot să înţeleg un om care se răcoreşte înjurând preşedintele, primarul, Parlamentul, hypermarketul, Universul sau şeful incompetent şi nesimţit. Pot să îl înţeleg şi pe acela care ţine morţiş să îşi vadă pe propriul blog, nu în altă parte, videoclipurile preferate, necazurile cu jumătatea sau pozele în care apare făcând cartofi prăjiţi. Nu pot să îl înţeleg, însă, pe acela care crede că Nietzsche e ultima achiziţie de la Bayern Munchen, că politicienii este hoţ şi care, în general, hoinăresc furibund prin linba româneşte...
A doua categorie cuprinde
blogurile anonime, neasumate. Iar aici nu mă refer la platformele online asumate, la o adică, de vreun grup sau de cineva, ci la oalele de noapte ale frustraţilor de care internetul este suprasaturat. Forumurile ziarelor şi televiziunilor sunt elocvente.
Şi am ajuns la ce m-a stârnit. Zilele trecute am văzut, nu pentru că aş fi căutat, ci pentru că au apărut pe forumul site-ului Flacăra Iaşului, nişte chestii halucinante: nichitagheorghelapuscarie.blogspot.com şi, mai nou, mizeriadinpresaieseana.blogspot.com. Nu sunt primele emanaţii de acest gen, însă mi-au ridicat nişte probleme.
Dacă tot ai nişte chestii atât de importante de spus - fiindcă e vorba de nişte treburi importante -, de ce nu ţi le asumi? Dacă ai dovezi sau, măcar, nişte opinii bine argumentate, cum vrei să fii luat în seamă câtă vreme te ascunzi? Dacă tot eşti fricos, de ce nu taci? De unde nevoia asta irepresibilă de a voma ce te deranjează chiar şi în această formă ciuntă şi patetică a anonimatului? Ce dracu' înseamnă chestia asta?!
***
Revin. Există oameni normali, care se masturbează în intimitate şi, ca atare, e treaba lor cum şi de ce o fac. Ăştia nu prea au bloguri. Există onanişti exhibiţionişti, care ies într-un pardesiu tras peste pielea goală prin Piaţa Unirii şi îşi arată podoabele cetăţenilor scandalizaţi. Ăştia sunt bloggerii relativ normali, aşa, ca mine. Şi mai există şi onanişti timizi, frustraţi şi violenţi, care şi-o iau la mână prin tufarii de pe strada Palat şi sperie fetele de liceu cu gemetele lor sălbatice şi fără chip. Ăştia sunt autorii blogurilor anonime. Şi sunt toxici...
***
P.S.1 Circulă tot felul de zvonuri cum că în spatele blogurilor de care vorbeam ar fi unul sau altul. Că o fi ăla, că o fi ălălalt... Pe când un adevaruldespreonanistiidinblogosfera.blogspot.com?
P.S.2 Mă aştept şi mizez pe reacţiile vituperante ale bloggerilor. Cea mai mare parte a celor care citesc bloguri au, la rândul lor, năravul blogging-ului şi al comentării...
Să încercăm un silogism: dacă Primăria Municipiului Iaşi are nevoie de Andrei Trofor, iar Iaşul are nevoie, orice s-ar spune, de o primărie, atunci Iaşul are nevoie de Andrei Trofor. De aici rezultă că şi noi, ca ieşeni, avem nevoie de el. Corect? Corect!
