Un președinte pentru fiecare: Contabill Clinton

Vine o vreme în viața fiecărui lucrător într-o organizație – sereleu, instituție publică, oengeu – când mersul lucrurilor te împinge, inevitabil, spre întâlnirea cu Contabilul. Confruntare de importanță ontică, spațio-temporală și existențială, de al cărei rezultat depind prezentul și viitorul tău în cadrul structurii cu pricina, ba chiar al lumii, în general.

Știți cum e: ai un proiect, o idee, o toană, le pui pe hârtie, îți pregătești vrăjeala și mergi la șef / manager / patron să-l dai pe spate. Dacă abureala funcționează, shogunul se gândește că, poate, nu te plătește tocmai degeaba și te trimite la treabă: ”OK, dă-i drumul!”. Numai că OK-ul bossului nu înseamnă, în cele mai multe cazuri, decât faptul că ai acordul lui pentru a te înfățișa în fața Contabilului. Tragi aer în piept, îți aranjezi freza, ieri un Tic-Tac și, cu cea mai mare grijă, bați sfios la ușa Lui. Dacă ai noroc, auzi un ”Mdea, intră!” plictisit. Bagi capul, doar atât cât să identifice entitatea care-l disturbă și, cu ceva șansă, primești o privire blazată peste ramele ochelarilor, într-o tranziție infinit de lentă de la calculator / hârțoage înspre tine. ”Pot să...?”, îngaimi, plini de speranță și venerație. Să zicem că poți. Îi explici, cu toată răbdarea și forța de convingere de care ești în stare, despre ce-i vorba, alegându-ți cu maximă celeritate cuvintele, intonația și gestica. Poziția ghiocel este recomandabilă, deși nu garantează succesul. Să mai zicem că apuci să-ți termini expozeul, pentru a încheia, apoteotic, cu ceea ce crezi că e argumentul suprem: ”Știți, șeful / managerul / patronul mi-a zic că e OK și că trebuie să-i dăm drumul”. ”Nu se poate!”, pufnește Contabilul, brusc trezit din amorțire. ”NU SE POATE!”

Ei bine, ce te faci dacă auzi un astfel de răspuns? Cum rezolvi fără să înnebunești disonanța cognitivă năucitoare dintre proiectul și argumentele tale, plus acceptul șerifului, pe de o parte, și flitul implacabil al Contabilului, de cealaltă? De ce ”nu se poate” aproape că nici nu are importanță și, de cele mai multe ori, nu ți oferă șansa explicației: nu sunt sufieciente lichidități, sunt, dar există alte priorități, Contabilul este de părere că șeful / managerul / patronul s-a lăsat aburit ș.a.m.d. Indiferent de motivație, dacă există vreuna, acest ”nu se poate” înseamnă cel puțin amânarea proiectului tău, dacă nu înmormântarea lui. Și mai înseamnă ceva; judecați singuri: dacă mogulul îți zice că ”Da”, iar Contabilul” ți-o retează cu ”Nu”, iar ideea ta e aruncată la coș, atunci cine decide?

***

Contabilul este demiurgul capitalismului original al României începutului de mileniu III. El decide ce și cum se poate, pune - indirect, dar indispensabil - lucrurile în mișcare, hotărăște ca instituția să funcționeze într-un fel sau altul, pe scurt: FACE ȘI DREGE, TAIE ȘI SPÂNZURĂ. Nu e vorba doar de raporturile sale doar cu agaricii din organizație care, la o adică, i-ar fi cumva subordonați. Nu de puține ori se întâmplă ca Contabilul (ca-co, sic!) să i-o reteze și voievodului. Pentru că treaba șefului / managerului / patronului este să aibă viziune, să vină cu idei sau să le preia de la angajați, să inoveze și să ”decidă”. Treaba Contabilului nu este să gândească și să creeze, ci să gestioneze, să calculeze și să se încadreze. El este administratorul, bucătarul, vechilul moșiei pe care alții doar au impresia că o stăpânesc.

Și ce spectacol al imobilității atunci când viziunea tartorului și calculul Contabilului nu se potrivesc! Proiectul moare, decizia se blochează, iar organizația tinde spre moartea termică stipulată de legea a doua a termodinamicii. Știți prea bine că de frustrarea și nervii șefului / managerului / patronului e bine să te ferești. Asta dacă ai un minim instinct de conservare și, mai ales, dacă nu ești Contabil. Pentru că, dacă ești Contabil, puțin probabil să se întâmple ceva dramatic cu tine. Până la urmă, comandantul își dă seama că, chiar dacă renunță la serviciile tale, riscă o realitate încă și mai puțin dezirabilă: să dea de un Contabil încă și mai bătut în cap ca tine!

O specie a contabilului care păstrează trăsăturile esențiale ale genului, dar vine cu diferența specifică a sictirului arogant și acru al bugetarului este Funcționarul de Finanțe. Dar despre acesta, poate cu altă ocazie...

(Comentariu publicat în iasuluniversitar.ro)

EXCLUSIV: Stenograme din redacția iasuluniversitar.ro

Dan Postolea (D.P.): ‘Neața, copilași! Ce faceți?
Suzana Semeniuc (S.S.) și Andrei Cucu (A.C.): Mmmmmm...
D.P.: Da’ ce-aveți? V-a pălit criza?
S.S. și A.C.: Mmmmmm...
A.C.: Da’ văd că ai și tu un chef de viață...
D.P.: Mda... Beutura, ce să-i faci... Am fost ieri în crâșma de roacări și m-a cam destrăbălat...
A.C.: Așa-ți trebuie!
D.P.: Mda. Am un chef de site, ceva de speriat... M-am uitat și dimineață pe net, numai c...turi.
S.S.: Era o știre pe Realitatea, ceva cu masteranzii. Îți trimit un link pe mess.
D.P.: Mă c...c în ea de știre. Realitatea oricum le dă pe nașpa. SOV în sus, SOV în jos, Boc e rău, Guvernul sucks, încălzirea globală e tot din cauza lui Băse... Mi s-a cam acrit! Nici nu pot să mă mai uit la Realitatea. Parcă-s schizofrenici.
S.S.: Lasă că nici cu Antenele nu mi-e rușine...
D.P.: Da, ăia-s cu capul de-a dreptul. Da’ nici tu, Andruțu, nu prea pari în forma care te-a consacrat… Iarăși clubbing pân’ la ziuă, cu tuți-tuți?
A.C.: Oleacă, așa, până pe la 4...
D.P.: Mde, tinerețea...

(...)

D.P.: Băi, în sfârșit, uite o știre pe învățământ. Fiți atenți! Cică urșii panda care beau bere germană de trei ori pe zi au un coeficient de inteligență de până la trei ori mai mare decât ornitorincii! Asta merge deschidere!
S.S. și A.C.: Haha!
S.S.: Și decât cercetătorii, probabil...
D.P.: Da. Andrei, n-ai vreo poză cu urși panda care beau bere? Una din aia de-a ta, mișto, prelucrată pentru Facebook?
A.C.: N-am, da’ facem rost.
D.P.: Da, băi, eu zic să facem deschidere cu asta, să-i ajutăm pe panda, că-s prietenii noștri! Sunăm niște deputați, vorbesc eu cu Pesedilă și cu Patricilă, luăm și unu’ de la ăilalți, prostu’ ăla, ca să-l facem de c…t, și gata, am bombat textu’. În! plus, mai avem și filmu’ ăla, când Bubu îl bate pe cangurul ăla. Băgăm o ștampilă de-i zăpăcim pe c...ații ăia de ornitorinci, îi terminăm, în p...a mă-sii!
S.S. și A.C.: Da, da, băgăm!

(...)

A.C.: Avem o problemă!
D.P.: Ce problemă? Ce-i?
A.C.: A sunat Bubu, de la ornitorinci.
D.P.: Aha, și?
A.C.: Păi, cică să mai lăsăm textul. Că am fost prieteni și că o să ne înțelegem noi cumva. Că n-o să uite dacă-i bate pe panda.
D.P.: N-o să uite pe dracu’! Eu i-am zis, acum trei ani, când ne-am întâlnit în parcare, la Cioca Boca, că dacă-mi face un c...t din ăsta, îl f...t! I-am zis, băi! Mi-a dat cu flit, lua-l-ar dracu’! Nu, băi, nu-l iert. Nu îl iert! Băgăm textul! Î-l f...m!

***

Nota agentului de urmărire:

Acest material de urmărire operativă conține înregistrări ambientale realizate în cursul zilei de 21 octombrie a.c. prin microfonul instalat în telefonul mobil al numitului D.P. și prelucrate în laboratorul din cadrul serviciului cu tehnologia Omega Tehnoton 2.0.
Discuțiile despre articolul legat de studiul despre urșii panda și ornitorinci relevă caracterul malevolent și pervers al numitului D.P., precum și implicarea în politica editorială a site-ului iasuluniversitar.ro. Analiza comparată a informațiilor din acest material de urmărire relevă și faptul că ”urșii panda” și ”ornitorinci” sunt, cu siguranță, nume de cod, primii reprezentându-i pe membrii opoziției, iar ceilalți pe cei ai coaliției de guvernare. Acest aspect dovedește intenția numitului D.P. de a destabiliza instituțiile statului, prin crearea unei opinii defavorabile cu privire la membrii guvernului în rândul cititorilor.
În aceste condiții, recomand continuarea supravegherii operative a numitului D.P., precum și sesizarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării cu privire la un posibil element de amenințare a siguranței naționale.

cpt. Procu Roru Securilă

Femeia «Activia» meets bărbatul «Furazolidon»

O persoană care, de multe ori, dă dovadă de mai multă inteligență și spirit de observație decât mine – soţia mea, desigur – observa judicios în urmă cu câteva zile că majoritatea reclamelor la produse ”cufuritoare” – iaurturi, ceaiuri, laxative – conțin exclusiv personaje feminine. N-ai mai fost la WC de trei zile, iar asta îți tulbură veltanșaungul până la nihilism? Ai o digestie capricioasă care îți transformă procesul normal al purgației într-o ediție live a superbei emisiuni ”Surprize, surprize”? Citești mai mult de trei capitole din ”Război și pace” în locul în care până și împăratul – cu atât mai mult telespectatorul – merge singur? Ei bine, răspunsul la problemele care te frământă ți-l nu ți-l poate da, la TV, decât o doamnă, în cadrul tradiționalului scenariu ”înainte și după”!

Știți filmul. Ea, simpatică, odinioară dinamică, acum deprimată, afară plouă, păsările pleacă în țările calde, criza economică se adâncește. Nimic nu merge, totul e cenușiu, gândurile negre apasă ca plumbul. De ce? Ne lămurește doamna, într-o discuție cu prietena și confidenta sa. ”Știi, dragă, (nu) n-am mai...”. Confidenta, de bună seamă un geniu al farmacologiei, lansează soluția în eter, spre ușurarea – la propriu! - a prietenei și, desigur, a noastră: ”Fată, dar cu X ai încercat?” ”Cum, cu X? Nu știam, fată. Funcționează?” ”Normal, fată. Uită-te la mine! Eu iau X în fiecare zi!” Decorul se schimbă, soarele strălucește orbitor, păsările s-au întors și ciripesc, până și câinele labrador, nu se știe de ce, dă din coadă. ”Da, fată, ai avut dreptate! Am luat și eu X și acum mă simt perfect! X este fabulos, fată!”

(Într-o paranteză fie spus – după cum se şi vede –, ”femeia Activia” are şanse frumoase să devină, dacă nu cumva a devenit deja, noul model social feminin în România, paradigmă a succesului şi realizării de sine, emblemă a romanian dream-ului mioritic. ”Femeia Activia”: dinamică, de carieră şi, în acelaşi timp, domestică, puternică, echilibrată, mamă, soţie şi consumatoare de iaurt! Ce Mihaela Rădulescu? Ce Inna? Ce Nikita (estrogenica, nu Gheorghe)? ”Femeia Activia” le înglobează şi le desăvârşeşte pe toate, furnizând un scop în viaţă celor 11 milioane de femei din brava noastră ţară. Din lipsă de spaţiu ediorial, las, totuşi, această ipoteză în grija sociologilor...).

De ce n-ar putea un domn, indiferent cum o fi el – medic, zootehnist, inginer sau chiar politician – să prezinte avantajele produsului-minune X? Nu sunt masculii convingători în rolul de promotori ai substanțelor ”de ieșit” Este cumva dovedit științific (eu, unul, n-am citit niciun studiu al cercetătorilor britanici pe această temă) că bărbații sunt într-o măsură mult mai mică afectați de constipație decât femeile? Iată câteva întrebări la care, personal, nu am găsit răspunsul și care, cu siguranță, vor continua să frământe mințile filosofilor cel puțin câteva veacuri de aici încolo.

Oricum, pentru a nu mă limita doar la critica acestui fenomen discriminatoriu și, totodată, pentru a contribui la refacerea echilibrului naţional dintre sexe, vin cu o propunere: dacă femeile sunt apologeții produselor ”de ieșit”, atunci bărbații să devină, pe cale naturală, avocații amestecurilor ”de ținut”! Știe cineva vreun George Clooney pentru o reclamă la Furazolidon?

(Un articol publicat în iasuluniversitar.ro)

Vreau să huduiesc și eu un ”Hamlet”!

Nu aveți cum să nu știți, voi, ”intelectualii”, ”iubitorii de artă și frumos”, culturalizații - adică toți cei care mai pun mâna pe câte o carte și se mai rătăcesc din când în când pe la vreun teatru, operă, film -, că, la finele manifestării și indiferent de ce reacție v-a provocat, nu se cade să nu aplauzi, măcar așa, un pic, de formă. Să se simtă bine și artiștii, doar au muncit, săracii, întru sațietatea apetenței noastre estetice. Unii bat din palme mai discret, mai gingaș, ca și cum ai bate pe spate un copil care s-a înecat cu Coca-Cola (de regulă, doamnele de condiție bună și intelectualii subțiri), alții mai entuziast, mai viril, provocându-și usturimi feroce în palme (”needucații” și extaziații).
Logica aplaudatului postulează un raport direct proporțional între forța și, mai ales, durata exercițiului de plesnire a membrelor superioare și intensitatea excitației estetice resimțite. Cu cât ți-a plăcut mai mult violonistul, actorul, balerina ori filmul, cu atât mai abitir trebuie să te doară palmele. Cu cât senzaţia de arsură e mai persistentă, cu atât valoarea estetică a manifestării este mai dovedită.

N-ar fi nimic nepotrivit în această tradiție îndelungată a aplaudatului - în fond, trebuie să-i comunici cumva artistului că n-ai dormit câtă vreme și-a făcut el numărul -, dacă ar fi însoțită și de reversul său: huiduiala, ocara, hâtcâiala. Am văzut de destule ori spectacole execrabile - filme înfiorătoare cu micțiuni interminabile și cvasi-violuri jalnice gen ”Magdalena”, ”Carmene” cu voci de zăvorancă și instrumentiști care, la vreo nuntă de la țară, ar lua bătaie -, și care își primeau și ele doza lor de răpăială. Cum este posibil să nu găsești în sală niciun alt spectator care să nu catalogheze producția altfel decât ”pierdere de vreme”, ”bătaie de joc” sau, mai academic, ”țeapă”, și, cu toate acestea, să nu îndrăznească nimeni să pufnească disprețuitor, să fluiere sau, mai ales, să huiduiască?

Erau vremuri barbare și sincere în care, dacă, din lipsă de chef, muncă sau talent, îți băteai joc de public, nu scăpai fără măcar vreun cartof sau vreun ou în cap, asta dacă nu cumva erai fugărit, în șuturi, până la marginea târgului. Mi-e dor de un astfel de comportament sanitar, iar asta nu neapărat în virtutea unor tentații anarhice. Cred că dacă te simți batjocorit de oroarea de pe scenă, ai dreptul să exprimi asta. Iar nesimțirea - sfatul lui Radu Paraschivescu! - nu poate fi combătută cu vorba bună, ci cu flit și chiar amenințare fizică. (Bineînțeles, asta dacă ai măcar vreun dram de habar despre ce-i vorba în genul de spectacol cu pricina. Dacă nu, mai bine te abții de la orice reacție și îți petreci seara cu ”Vacanța mare”).

Spectatorul/publicul trebuie să aibă nu doar rostul de a-l salva pe artist de șomaj, el trebuie să fie prima măsură - poate nu sută la sută avizată, bine întemeiată și justă, dar măcar sinceră și imediată - a calității producției artistice. De ce să fugi de responsabilitatea opiniei proprii și să lași aprecierea exclusiv în sarcina criticului care, poate, abia așteaptă tradiționala crăpelniță de după spectacol ori care trebuie să-și scoată al enșpelea volum la editura fratelui artistului? De ce să-l lași pe bietul impostor să se amăgească că poate a avut o seară mai puțin inspirată și să nu-i sugerezi, igienic și verde-n față, eventual printr-un bilet de intrare mototolit aruncat în cap, că mai sunt și alte meserii pe lume?

Așadar: m-ai făcut să râd, să plâng, să gândesc, m-ai dat pe spate, mi-ai provocat o tresărire - te aplaud, dom’le, mă ridic în picioare, îți aduc flori și te pup în fund. M-ai făcut să mă gândesc la serviciu, la gagica din față sau la ce bine-ar fi mers o șaorma - huuuooo, rușiiineee!

Abia aștept să mai merg pe la vreun spectacol și, ținând cont de ”calitatea” multor producții de pe la noi, sunt sigur că pulsiunie mele belicoase nu vor rămâne fără obiect. Deși, la adică, tare mi-e teamă că voi aplauda și eu, la fel ca toți ceilalți, și-mi voi vărsa năduful după aia, la o bere...

(Un articol publicat în iasuluniversitar.ro)