Kilotz TV – Televiziunea popo(r)ului

* Acest text este interzis minerilor!

Bună seara, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, stimați telespectatori, sunt Libi Dinescu și vă prezint în această seară o nouă ediție a emisiunii noastre de succes, ”Chiloți și lacrimi”. O avem alături de noi pe binecunoscuta Nora Ble, noua Bianca Senzual, cum a fost ea numită de cele mai serioase tabloide românești, care ne va povesti cum și-a pierdut virginitatea, din nou, în timpul ultimei vacanțe de schi petrecute în Caraibe. Pentru a intra și mai mult în culisele acestei povești îl avem alături de noi pe cunoscutul analist politic și monden, sexolog și teolog Geni Talu, care ne va aduce noi amănunte picante din istoria virginității Norei Ble. Așadar, bună seara, Nora, spune-ne, cu cuvintele tale, cum a fost atunci când... Cum, cum? Regia, repetați! Trebuie să întrerupem puțin aceste dezvăluiri pentru a urmări câteva imagini în direct de la înmormântarea scriitorului Poe Tescu, care, iată, este condus pe ultimul rând tocmai în aceste momente... Da, stimați telespectatori, vedem acum imagini tulburătoare cu cortegiul funerar, mii de români stau la rând pentru a depune o floare, o lumânare, un omagiu la căpătâiul poetului, priviți, râuri de lacrimi, durere, iată acum fiica poetului își smulge la propriu părul din cap, se vede că e îndurerată, am înțeles că erau foarte apropiați, să îl rugăm pe colegul nostru de la fața locului, Rambo Uleanu, să o întrebe pe tânără cum comentează, dar poate puțin mai încolo, iată domnișoara Tescu tocmai a leșinat, să sperăm că nu e nimic grav. Așadar, domnule Talu, cum vi se pare această înmormântare, mai reușită sau mai puțin reușită decât botezul prințului moștenitor Bebe Lușu, pe care postul nostru l-a transmis în direct în cursul dimineții? Da, așa este, dar cum credeți că va rămâne marele Poe Tescu în memoria românilor? Da, foarte adevărat, tu, Nora, cum comentezi aceste imagini? Da, ai dreptate, nu mă gândisem la asta... Nu uitați, stimați telespectatori, că puteți vota în continuare, trimițând un sms la numărul afișat pe ecran, cu privire la ce doriți să vedeți în emisiunea noastră de mâine. Aveți de ales între metode naturiste de combatere a cancerului prin implanturi de botox în creier și o transmisiune live de la priveghiul omului de afaceri Târtan Bănulescu, despre care sursele noastre ne spun că se va sinucide în cursul acestei nopți...

***

Această ”transcriere” pare din ce în ce mai puțin neverosimilă și improbabilă în peisajul audiovizual de la noi. Desuurile zăvorancelor împart prime-time-urile cu urletele de durere ale participanților la înmormântări, dezbaterile infinite despre trădările poponeților își dispută timpii de emisie cu maimuțărelile onctuoase ale proaspeților tătici septuagenari, confesiunile de budoar concurează interminabilele analize ale motivațiilor suicidare. Silicoanele tremură, lacrimile roiesc, bikinii zboară. Intimitatea este exhibată non-stop, minima pudoare a devenit desuetă, nimic nu mai e prea personal, prea murdar sau prea insignifiant pentru a fi dat la TV.

Înțeleg, la o adică, că aventura nu știu cărei inne cu nu știu care andreicristea poate fi un fapt de presă. Dar de ce trebuie să-i văd, câte două săptămâni în șir, povestindu-și isprăvile umede la toate posturile, împreună cu tot felul de analiști și reporteri ”de investigație”? Evident că știrea că cutare luceafăr al literaturii române organizează ”cenaclu în cer” trebuie dată. Dar de ce trebuie să privesc tot procesul petrecerii pe lumea cealaltă, de la autopsie și priveghi până la băgarea în groapă și parastas? Pricep că faptul că un prinț scăpătat de optzeci de ani a devenit tătic ar putea fi considerat un eveniment, însă de ce trebuie să mi se dea în retină cu conținutul pamperșilor regali?

Nu cred că o minimă discreție în ceea ce privește intimitatea proprie și a celorlalți ar omorî pe cineva. E deja mult prea mult faptul că bianca e ”vedetă” ca să mai fiu nevoit să aflu și ce model de prezervative utilizează. Îmi este suficient să aflu ce a scris și cum a trăit cutare poet care acum ”scrie poezii pentru îngeri” și nu simt nevoia să-i văd bietele rude cum se dau cu capul de sicriu. Cred că este nevoie de o limită a intimității - trasată nu de manualele de deontologie, ci de bunul simț - peste care oamenii din media, ”victimele” lor și publicul să convină să nu treacă.

Știu, aici poate fi invocat clișeul ăla cum că publicul inocent spune că ”asta ne dă presa”, iar oamenii din media se spală pe mâini că ”asta vrea publicul”. O tâmpenie grețoasă, menită să ascundă faptul că publicul nu vrea să gândească, iar ziariștilor le e lene, în cel mai bun caz, să caute altceva...

Andrei Pleșu scria într-un comentariu publicat în urmă cu vreo două săptămâni despre ”beșteleala” la români, despre felul în care rațiunea și dialogul sucombă, în spațiul public, în fața spiritului belicos și justițiar. Fenomenul despre am vorbit aici s-ar putea chema ”chiloțăreală”. Nu eu l-am inventat. Din câte îmi aduc aminte, l-am auzit la o prietenă care lucrează la o televiziune, în București, și care mai zicea că înmormântările fac un rating ceva de speriat...

(Articol publicat în iasuluniversitar.ro)

După blocurile gri, verzi, galbene şi roz...

”În papornița fiecărui locatar la bloc stă ascuns câte un baston de dezvoltator imobiliar”. Cam așa suna supratitlul pe care – cu ceva răutate, recunosc – îl pusesem, acum vreo câteva luni, unui articol prin care Flacăra Iașului încerca să piște dezastrul arhitectural-urbanistic din oraș.

La noi, ca pretutindeni în Românica, orice Gigel dotat cu ceva iniţiativă îşi amenajează teritoriul personal şi Lebensraumul după cum îl ţin capul, educaţia şi gustul. Stai la parter, iar blocul posedă câţiva metri pătraţi de “spaţiu verde”? Extinde-te, frate, pune un gărduleţ, viu sau împăiat, şi lasă-ţi imaginaţia să zburde! Gonflează-ţi bucătăria, construieşte-ţi un living, montează nişte cuşti pentru maidanezi, improvizează o poiată, creşte nişte raţe şi cumpără-ţi un cort! Nu-i cazul să disperi nici dacă stai la ultimul etaj. Poţi să-ţi faci o mansardă, numai pentru locuinţa ta, desigur, și, dacă te ţin portofelul şi viziunea, poţi aduce în peisajul gri de beton adevărate minuni. Sunt în târg câteva cazuri halucinante de cetăţeni care şi-au amenjat bucătării de vară, terase, solarii, cuşti de porumbei şi chiar bude deasupra blocului. Ceva mai nasol e dacă stai la un etaj intermediar. Nici în această situaţie, însă, structura de rezistenţă a blocului nu trebuie să te împiedice să-ţi faci grătar în bucătărie, saună în WC şi şemineu în dormitor...

***

Locuiesc într-o zonă a târgului pălită subit şi iremediabil de fiorul economico-estetic al “reabiltării termice”. Toată lumea “reabilitează”, toată lumea “mansardează”, toată lumea “izolează”. Mii de metri cubi de polistiren lipit pe blocoteţe (Dorin Spineanu dixit), tone de tencuială aruncată pe faţate, intervenţii “de specialitate” la reţelele de termoficare, Doreii roiesc cu aere de doctori în inginerie, faiurile zumzăie de dimineaţă până seară, aparatele de sudură te împroaşcă cu scântei şi metal încins din cap în picioare...

Anul trecut, cutia de chibrituri botezată “bloc de garsoniere” din faţă a suferit un astfel de proces. A mai apărut un etaj la dispoziţia firmei care s-a ocupat de “reabilitare”, cheltuielile de încălzire au rămas aceleaşi, confortul locatarilor şi-a revenit la cotele de dinainte de intervenţie, însă imobilul a căpătat un impresionant aspect dadaisto-mârlănesc, bicolor, cu o combinaţie de crem şi roşu bourbon aranjate într-un fel de interpretare rurală a labirintului. Invidia că nu stau într-o astfel de capodoperă arhitecturală mi-a fost ostoită abia recent, când, după patru-cinci luni de zgomot, var şi schele, blocul mi s-a metamorfozat dintr-o cutie gri-verzui, fără mansardă, într-o cutie cu dungi drepte verticale, alb şi portocaliu-puroi, cu mansardă. Cine anume o fi decis în felul ăsta şi dacă s-a uitat şi prin preajmă, nu ştiu, dar înţeleg, totuşi, că a existat o şedinţă comună a asociaţei de proprietari şi firmei în care s-a pus în discuţie şi viitorul facies al blocoteţului...

***

Haosul urbanistic capătă noi valențe și potențe în momentul în care prostul gust devine colectiv, atunci când mârlănia indivizilor dobândesc forme de manifestare gregare, pe scurt, atunci când bizonii ”ornează” și ”înfrumusețează” împreună. Dacă un grup de indivizi, luaţi ca entitate colectivă, este altceva decât suma entităţilor individuale, atunci şi prostul gust de turmă este altceva – mai spectaculos, mai greu de anticipat, mai grotesc – decât suma înclinaţiilor estetice singulare. Dacă grădinița cu pitici din ipsos cu care Vasilică își extinde garsoniera de la parter este cumva contracarabilă, prin intervenția improbabilă a inspectorilor de urbanism, existenţa unei mansarde cu turnuleţe a la Grajduri sau, mai mult, alăturarea unui bloc vopsit în portocaliu-căcăniu cu unul verde-brotac și cu altul roz-parizer depășesc nivelul abaterii și tind să se erijeze în normă.

***

În cazul în care faceţi parte din minoritatea tăcută şi frustrată care face urticarie estetică la astfel de manifestări, puteţi presupune că există persoane - de fapt, hai să nu mergem până la a le spune “persoane”; e vorba de funcţionari de la urbanism – care ar trebuie să sesiseze, să sancţioneze şi să elimine, prin demolare, astfel de manifestări – individuale sau colective – ale prostului gust. Că nu o fac, iarăşi trebuie să fi remarcat. De ce nu o fac, e mai complicat: am auzit explicaţii care merg de la “şpagă” şi “corupt” până la “nesimţire” şi “prost ca noaptea”. Cunoscând, din presă, câteva cazuri de “persoane” însărcinate să vegheze asupra aspectului oraşului, nu pot neglija prima variantă, deşi, personal, vreau să cred în natura bună a omului şi să înclin spre a doua...

(Articol publicat în iasuluniversitar.ro)